In volumul "Adevărul despre Minciuni", aduc în fața cititorilor cazuri captivante in care erorile judiciare, tratarea cu superficialitate a probelor, părtinirea acuzatorilor duc la rezultate grave: pedepsirea nevinovaților sau neaflarea adevărului!
Sunt destule motive pentru care să nu judec cartea, din prisma creștină. Dacă aș face asta, aș crede despre mine că nu sunt nimic mai mult decât un creștin, că nu mai sunt nimic, dincolo de asta. Și ohh, câte alte emoții, sentimente și mistere suntem dincolo de asta. Da, este o carte "păcătoasă" care îți dă un blow extrem minții.
But, can you handle it?
Atunci când citesc o carte, prefer să o citesc total detașat. Înainte de a-mi da cu părerea, fără a știi exact despre, cum mă pot eu integra în poveste, de mă alinia părerilor colective, și a mă lăsa influențată de titlu, de copertă, de toate credințele mele, părerile altora, ale criticilor, ale cititorilor, care văd doar un singur aspect din întreaga poveste, prefer să mă detașez și să dau o șansă părții ascunse din mine, care este mult mai inteligentă decât pot eu pricepe.
Acea parte care știe cum să perceapă dincolo de niște scene fierbinți și atât.
Acea parte care știe să privească lucrurile mai deep decât actul în sine, prezentat în carte ca fiind dincolo de limite. Așa am dat prima pagină a cărții și am intrat în tot ceea ce ea înseamnă.
La fel ca noi oamenii, carțile au suflet.
Cărțile au păcate și fapte bune. Iar dacă le privim așa, cu siguranță ne dezvoltăm empatia și înțelegerea. O carte este exact ca sufletul unui om. Unică, cu trăiri ascunse, cu secrete, cu perspective diferite, formate din propria trăire sau imaginația unei trăiri care, în realitate ar fi total interzisă.
O carte are părți bune, părți mai puțin bune, instincte și conștiință, la fel ca noi, ființele umane. Într-o carte te poți regăsi, poți simți cuvintele prin trăire, pasiunea, suferința sau bucuria din prisma propriilor tale experiențe, propriilor limite sau te poți comporta ca un simplu judecător.
Un judecător care judecă dintr-o judecată inoculată și învățată atât de perfect, încât nu-și poate imagina că există o altă cale. Un judecător care face asta constat în viața sa, indiferent de situație, persoană, carte sau propria-i persoană.
Dacă tot vorbim despre credință (că doar ce ai putea găsi în confensiunea unui preot?), să știi că orice carte te iartă și nu stă îmbufnată, nu te urăște că o judeci sau că alegi să o arunci într-un colț întunecat, alături de alte cărți pe care le consideri proaste.
Orice carte are răbdare să îți deschizi inima, mintea și să te redescoperi, citindu-o cu iubire, atunci când te-ai decis să nu mai fi doar un judecător morocănos.
Fiecare carte are înscrisă în paginile ei, un suflet în sine, un suflet care este relatat în libertate deplină de exprimare (ceea ce nouă, ființelor umane, ne este greu să facem), asumându-și astfel consecința acestei libertăți.
O carte își asumă prin ceea ce spune opțiunea de a fi judecată, plăcută sau închisă în orice moment, fără a se plânge sau a te judeca că ai făcut asta.
Pe lângă asta își mai asumă faptul că are un rol important în viața ta. Unul fermecător sau unul prea dificil de înțeles, de cuprins, de ne-judecat.
Ea își asumă că poți prelua din "trupul" ei învățături sau o poți judeca înainte de a-i da vreo șansă acestei învățături să se asimileze în ființa ta.
Călin Pintea,
